La glasul blândului profet
Și un dușman văzură-n fiul
Dulgherului din Nazaret
E greu să citesc aceste versuri fără să le cânt. Cât de adânca este înțelepciunea populară a creștinului român. Iisus nu a fost ”de facto” fiul lui Iosif (dulgherul din Nazaret), dar a fost perceput ca atare de contemporanii Săi. Aceștia nu vedeau în el pe Fiul lui Dumnezeu, dar, în mod aproape inexplicabil s-au spăimântat de El. Ce îi speria însă? Apostrofările Sale pentru atitudinile incongruente cu chemarea pe care o aveau în calitate de conducători ai poporului ales.
Mergând mai departe, stăpânii lumii face referire la toți cei care de-a lungul veacurilor au făcut din Fiul lui Dumnezeu un dușman prin acțiunile lor nedemne de starea de coroană a creației văzute. Dar prin excelență aceste versuri se referă la cei care dețin (iluzoriu) putere aici pe pământ. Ori de câte ori această spaimă se manifestă prin dușmănie și atitudine neomenoasă către semeni, ar fi bine să le aducem aminte cât de efemeră este ”puterea” pe care o dețin.
Deșarte sunt toate planurile lor, așa cum zice psalmistul: parafrază: În zadar vă sculați dis de dimineață și vă culcați noaptea târziu, voi cei care mâncați pâinea durerii, dacă nu v-ar da Domnul, în zadar v-ați osteni.
Are loc în ontosul unor oameni cu putere de decizie un fenomen al inversării valorilor, al uitării perceptelor biblice elementare, al unui crez limitat în ziua de mâine, o angoasă inutilă le întunecă intelectul, rațiunea, care este legătura omului cu Dumnezeu este înlocuită de instincte de auto-apărare inexplicabile.
Este dificil de exprimat atitudinea acestora pentru că este atât de nenaturală, atât de contrară logicii, sintezei și analizei. Pornind de la premise greșite, infulențați de minți și mai puțin luminate, aceștia sucumbă într-o stare de letargie spirituală, o comă a gândirii, o descompunere a spiritului. Schimonosirea chipului lui Dumnezeu în om, depărtarea acestuia de asemănarea cu Creatorul său revelează o creatură ludică, țărână amestecată cu apă. Exprimând acuze prin argumente exprimate pe jumătate, trunchind logica, aceștia se ascund în spatele funcției, în spatele unei anume temeri de neînțeles, teama îi consumă și le transfigurează starea de spirit într-o perpetuă nulitate.
Lipsa de argumente, cauzele închipuite, nerespectarea valorilor, lipsa cuvintelor, și implicit lipsa Logosului, Cuvântului de viață dătător este expresia cea mai stridentă a unor caractere superflue.
Strivit de aceste absurdități, spiritul are nevoie de timp pentru a analiza, gândi, replasa, restructura și reimagina relațiile cu mediul pentru a construi un pod de piese de lego strâmt cât cărarea mântuirii pentru a trece peste mlaștina lipsei de coeziune. Nu, nu în rațiune, nu în intelect, ci doar în spiritul unit prin rugă, prin gândul înălțat la cer, este posibilă trecere peste acest pod.
Am sintetizat în gând mai demult atitudinea acestor stăpâni ai lumii, așa: Ei vor spune: Dumnezeu ne-a făcut ca să ne mântuim pentru că asta Îi convine Lui. Este spre propria lui bucurie, spre lauda Sa proprie. Știu ca sună a blasfemie, dar într-o astfel de schemă este contorsionată gândirea lor.
Și trebuie curaj, verticalitate și vârtute pentru a merge mai departe pe drumul drept. Și credință, și smerenie, și iubire. Credință pentru că doar Dumnezeu ne poate trece peste încercări. Smerenie pentru că orice început este posibil prin ea, și descotorosirea de cei ce trag spiritul în jos, reprezintă un nou început. Și iubire pentru a ne ruga ca ei să își vină în fire.
