Nadal - Quinta la Monte Carlo

Saptămâna trecută, în Duminca de Paşte, la Monte Carlo, un jucător a câştigat premiul cel mare, în capitala europeană a jocurilor a fost singurul care a reuşit Quinta Royala şi a câştigat pe lângă o sumă cu 6 zerouri, încă o pagină în istoria sportului alb. Numele lui este unul cunoscut, dar totuşi îmi place să îl pronunţ de mai multe ori, Nadal, Rafael Nadal, cel care potrivit lui CTP practică: nu tenis, ci raftenis, un fel de tenis dus dincolo de legile fizicii cunoscute de restul jucătorilor umanoizi. Această victorie, a cincea consecutivă pe zgura de la MC, este un preludiu pentru a cincea victorie care ar trebui să urmeze firesc la Rolland Garros, ea marchează o nouă etapă a supremaţiei tenisului total prin care Rafa la doar 22 de ani egalează numărul record de victorii la turnee din Master Series, deţinut până acum de Roger Federer.

Victoria de la MC nu a fost una simplă, Nadal întâlnindu-i în semifinale si finală pe cei mai în formă jucători în acest moment, în următoarea ordine, Andy Murray în semifinale şi Novak Djokovic în finală, aceşti "lupi tineri" ţintind tot mai mult spre locul 2, deocamdată, care se clatină tot mai mult pentru Federer. Pentru că un geniu al tenisului nu moare dintr-o dată, Federer încă trăieşte, probabil cu gândul la iarba de la Wimbledon, dar moare câte puţin în fiecare semifinală pe care o pierde în faţa celor doi jucători menţionaţi mai sus. Cu Rafa nu s-a mai întâlnit de la finala de la antipozi, în condiţiile în care între timp Rafa a mai jucat 3 finale. Ceea ce înseamnă că cel care nu reuşeşte să mai ţină pasul cu tenisul actual este Federer. Rafa a mai câştigat, în afară de MC si la Indian Wells, în faţa lui Murray, un meci fără istoric, iar apoi la Miami s-a sufocat în faţa tinereţii şi entuziasmului unui tânăr argentian, Del Potro (20 ani) în sferturi de finală, după ce în setul decisiv avea 3-0 la ghemuri.

Revenind la MC, aici Rafa a revenit acasă, adică pe zgura care l-a consacrat încă de la 18 ani de când nu mai pierde niciun meci aici sau la Rolland Garros. Finala a fost una strânsă, în primele seturi, dar câştigată destul de uşor de Rafa în setul decisiv. Aici la 2-0 pentru Rafa, pe serviciul său, Djokovici a câştigat, a făcut rebreak, şi sincer să fiu m-am bucurat. Nu, nu sunt superstiţos, dar la 3-0 pentru Nadal în decisiv aş fi revăzut parcă scenariul din meciul cu Del Potro. De la 2-1 Novak nu a mai câştigat însă niciun ghem, Rafa câştigând detaşat acest meci. Dar ce uşoare sunt cuvintele, a câştigat detaşat, şi cât de intense sunt momentele trăite de Rafa pe teren. Câtă forţă, voinţă şi suflet pune în fiecare lovitură, cât talent şi câtă muncă se ascunde în spatele fiecărui lung de linie executat cu ambele mâini de undeva de lângă fundul terenului; sau cât control în forehand-urile cros care fascinează. De câte ori simt nevoia să scriu despre performanţele lui Rafa mi se pare că nu reusesc să descriu trăirile sale, încep întotdeauna să îi număr performanţele recordurile, lucrurile palpabile, vizibile, cu care noi, fanii lui Rafa le răspundem fanilor lui RF, şi cu care ne mândrim de parcă noi le-am fi realizat. Dar mai important, de 5 ori mai important şi mai emoţionant este surprinderea modului în care el reuşeşte aceste recorduri, aşa cum chiar Rafa a zis, mi se pare, după Australian Open, "îmi dă satisfacţie mai mare să muncesc pentru obţinerea victoriei decât victoria în sine"!

Incursiune în viaţa unui pitic

Viaţa unui pitic este destul de interesantă, complet diferit de a noastră, e plină de aventuri şi obstacole pe care noi le-am depăşit prin clasa a V-a. In lumea construită pentru cei cu înălţimea medie de 1.78m, un om care măsoară 1m se simte tot timpul ca un copil căruia părinţii i-au pus toate obiectele periculoase pe un dulap înalt. Trebuie mereu să ţină capul sus când vorbeşte cu noi, ca şi cum noi nu am putea sa ne aplecăm la nivelul lui, şi am putea face asta fără să pară un gest de milă, ci unul de prietenie sinceră.  El se poate considera un extraterestru ajuns pe planeta noastră, sau un om ajuns pe o planetă de oameni uriaşi şi răi. Mai ales răi, pentru că pe lângă aspectul interesant al vieţii unui pitic mai există şi un aspect negativ, acela al neadaptării lor în viaţa noastră, ne uităm ciudat la ei, deşi noi am fost cândva la fel de mici, chiar dacă acel timp a trecut de ceva vreme. Una din cauzele pentru care îi considerăm ciudaţi este pentru că toţi piticii par a semăna între ei. Am un vecin pitic care seamănă destul de mult cu piticul celebru din American Pie, film care nu a făcut o imagine foarte bună piticilor de pretutindeni. Mai ales pentru că în optica noastră toţi piticii seamănă între ei, vom asocia imaginea oricărui pitic pe care îl vedem cu cea a celui mai cunoscut pititc, şi în acest moment, din păcate, printre cei mai cunoscuţi pitici este acest personaj fictiv destul de ciudat. 

Am cunoscut mai deaproape un singur pitic atunci când eram în liceu, locuiam în acelaşi cămin şi pot spune că era cât se poate de normal, poate chiar prea normal, era foarte studios, poate că asta reprezenta pentru el un refugiu. Dar nu văd de ce nu ar fi acceptati în societate la fel cum sunt acceptaţi copii. Înălţimea fizică a unui om nu poate să impună locul lui în societate. Sigură că un pitic nu poate juca baschet în NBA, dar nici eu  nu pot, nu poate juca fotbal în Serie A, la naiba, nici eu nu pot, insa eu nu as putea ajunge presedintele Americii, dar un pitic ar putea (alegerea lui Barack Obama a deschis calea spre o democratie dusa la un alt nivel). Fiecare om are rolul lui în această viaţă, şi dacă putem afirma că nu noi am cerut existenţa ci ni s-a dat ca un dar, atunci trebuie să realizăm că acea entitate superioară (Dumnezeu) care ne-a dat viaţă a făcut-o pentru un scop, care este de obicei unul bun. De modul cum ajungem noi să atingem acest scop sau nu, de modul în care noi ne construim un alt scop tangenţial sau dimpotrivă, opus scopului pentru care am fost creaţi, suntem responsabili însă fiecare în parte. Piticii nu ne ocupă prea mult loc pe planeta aceasta suprapopulată, dar merită mai mult timp în viaţa noastră, poate că în viitor un mod al evoluţiei pentru a încăpea toţi pe pământ ar fi să fim pitici.