OK, recunosc, în momentul în care m-am apucat să scriu acest blog nu aveam încă un titlu pentru el, așa că să nu vă imaginați că eram foarte sigur ce o să aștern pe hârtie mai jos. De fapt aveam o idee pe care o țineam de mult înăuntru și pe care doream să o exprim, aceea a modului în care plecăm. Modul în care omul pleacă este de cele mai mutle ori un subiect tabu, de aceea și mie îmi este destul de greu să scriu despre acest lucru, însă dacă acest gând m-a găsit trebuie să îl exprim. De fapt prin rândurile acestea nu exprim neapărat un gând ci mai mult o întrebare, cel mai probabil retorică. Cum e mai bine să plecăm sau cum își dorește fiecare dintre noi să plece? Folosesc acest ”eufemism” plecare, pentru că, cuvântul moarte este prea puternic și nu prea reușim să îl asimilăm atât timp cât în sângele nostru pulsează viața. Îmi aduc aminte la un moment dat în timpul facultății predica unui coleg dintr-un an mai mic, cu o morfologie de călugăr, care predica în genul Savonarola, și care a început în timpul predicii să repete în timp ce bătea cu pumnul în pupitru: moarte, moartea, moartea. Am uitat toate celelalte idei din predica lui, dar nu am putut uita acest moment. Am ascultat sute de predici de-a lungul anilor, și doar câteva momente mi-au rămas în memorie, printre care și acesta. Nu l-am considerat atunci foarte potrivit, ba chiar exagerat, dar faptul că mi-a rămas în memorie mă face acum să folosesc acest cuvât plecare, ca substitut al cuvântului care nu menajează pe nimeni.
Așadar întrebarea pe care doresc să o adresez, este cum e mai bine să plecăm, anunțând din timp sau fără de știre. E mai bine să pleci cu un avion sau o mașină, care ajung la o altă destinație decât cea inițială? sau să pleci de pe patul unei lungi așteptări, în urma descoperirii unei călătorii pe care trebuie să o efectuăm fie că ne dorim sau nu acest lucru? iar marea majoritate dintre noi nu ne dorim această călătorie, pentru că nu suntem pregătiți, pentru că nu știm care va fi destinația noastră. Desigur, din punct de vedere spiritual, e mai bine să fii pregătit pentru această călătorie, dar din punct de vedere uman avem probleme în a accepta acest destin. Oare putem vreodată să spunem că suntem pregătiți pentru această călătorie? Ce sentimente trec prin inima celui care face această călătorie, când, dintr-o dată, se trezește pe noua direcție a vieții, care nu-l mai duce orizontal, ci vertical, undeva, și ce sentimente sunt în inima celui care știe că peste un an sau 2 luni ori 2 zile va face această călătorie? Cu cât este mai pregătit cel din urmă de ceea ce îl așteaptă la destinație? Deși la această ultimă întrebare pare foarte probabil să răspundem că este foarte pregătit față de primul, aproape fiecare om a trecut printr-o experiență de frică, ce l-a făcut să promită că dacă va evita acestă călătorie va deveni alt om, și totuși majoritatea, odată ce frica trece, redevin cei din trecut, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, și uită, sau încearcă să uite de acea apropiere de un destin diferit. De ce ne temem să vorbim despre această călătorie din moment ce fiecare dintre noi e sigur că aceasta va veni, la fel cum vine în fiecare lună factura la curent? Tocmai pentru că știm că odată cu această călătorie nimic nu va mai fi la fel, toate lucrurile de care ne-am atașat aici pe pământ vor rămâne în urmă iar această călătorie o facem singuri. Dacă viața este o fugă de singurătate, iar moartea este o cursă împotriva comuniunii, faptul că ne găsim la mijlocul acestei lupte ne face să realizăm că această călătorie are o destinație diferită de toate celelalte dinainte. Omul se teme să o plece în această călătorie, pentru că nimeni nu a reușit să plece de mână cu celălalt, nici măcar Romeo și Julieta, ci fiecare pleacă singur pe acest drum. Dacă am reuși să aflăm care sunt trăirile celui care se află în fața călătoriei și totuși o duce la capăt, nu cele ale celor aflați în apropierea ei, dar care reușesc să nu plece în această călătorie, am putea să spunem poate cine e mai fericit, cel care știe data la care trenul acestei călătorii va pleca, sau cel care este luat prin surprindere și realizează ca într-un vis că se află singur în acest tren ce duce spre infinit.
p.s. - recomand cartea ”Oscar și Tanti Roz” de Eric Emmanuel Schmitt, celor care doresc să aprofundeze aceste idei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu