CUVÂNTUL

Lumină obscură sau întuneric luminos, 

Ultimul strop de apă din pahar s-a stors 

Şi totul rămâne mat, imaculat, 

Oglindă lucitoare-n întunericul plat.   

Doar un moment, o clipă efemeră, 

Dorită, visată, sperată perenă, 

Hrănită de vibraţii ce o lungesc 

Se termină crud dar totuşi firesc   

Nimic, nicăieri, nici timp nici loc, 

Nici apă nici, nici soare, nici ploaie, nici foc, 

Sub nici o cupolă nici un pământ, 

Lângă nici un copac flori nu mai sunt.   

Universul e plin şi gol deodată, 

Viaţa şi moartea trăiesc laolaltă. 

Singurătate hrănită din proprie fiinţă, 

Libertate cuprinsă de-a ei neputinţă.   

Rămâne Cuvântul, dar nu se aude 

El nici nu se vede şi nici nu se simte, 

Cuvântu-i gândire, gândirea e spirit, 

Iar ea se înlţă neoprit, infinit.   

Bariere el n-a avut nicicând, 

Pe-al terrei labirint liber rămânând; 

Se înalţă acum căci e liber, zburând, 

Cuvântu-i Univers, Universu-i CUVÂNT.

The Butterfly Effect şi Eternizarea

Dimensiunea eternului este identică cu infinitul dar are și distincția unui început. Dumnezeu este infinit, neavând nici început, nici sfârșit, atât ca existență cât și a ființă. Eternizarea este însă o caracteristică a creatului, deci și a omului, care pleacă dintr-un punct, se naşte într-un anumit loc și timp, și apoi ca ființă nu mai moare, rămâne în eternitate. Nici ateii nu pot nega eternizarea, pentru că ea este măsurabilă fie și doar ca amintire a celui ce nu mai trăiește. Dacă filmele care încercau să aducă omul în trecut folosind mașina timpului au descoperit ”the butterfly effect", adică faptul că omul nu poate să se întoarcă pentru că ceea ce este menit să se întâmple tot se va întâmpla cumva, și dereglarea trecutului poate duce la un viitor și mai dezastruos decât cel care s-a încercat să fie împiedicat, dacă fiecare fir de păr ne este cunoscut de Dumnezeu, și dacă mișcarea acesta browniană pe care o obsrvăm are totuși la un nivel superior un sens și o logică, asemeni unei metastructuri ce poate fi observatăm doar de la o mai mare distanță, atunci eternizarea este o caracteristică irefutabilă a existenţei, este la fel de intrinsecă fiinţei precum ADN-ul, orice moment pe care îl trăim este unic şi lasă o amprentă care nu se şterge niciodată Eternizarea este așadar imuabilă, de ea pot să scape doar cei nenăscuți, negândiți și neexistenți. Și din moment ce admitem eternizarea, trebuie să admitem responsabilitatea pe care simpla existență o cere de la noi, cum se vor materializa acțiunile noastre în acest univers, să nu ne uităm în urmă, pentru că nici măcar Dianetica nu ne poate ajuta, dimpotrivă, ci să privim fiecare acțiune din perspectiva eternizării și a modului în care aceasta va reflecta acțiunile, gândurile și simțirile noastre.

dex: ”the butterfly effect” = teorie bazată pe cauzalizate, potrivit căreia chiar și o bătaie din aripi a unui fluture poate să schimbe viitorul.

OZN-ul de serviciu

Despre Honda Civic s-a scris destul de mult, poate chiar mai mult decât s-a scris despre o altă Honda în ultimul timp. De la apariţia sa din 2006 au trecut deja trei ani, destul timp pentru orice HIT să dispară din top 20. Si totuşi există un anumit tip de cântece care nu părăsesc atât de repede prima scenă, ci rămân în memoria colectivă pentru o perioadă mai îndelungată.

Civic-ul are toate ingredientele necesare unui astfel de succes: originalitate, inovaţie, geniu. Astfel că a scrie despre Civic la doi ani după lansarea ultimului model nu este deloc anacronic sau lipsit de importanţă, mai ales că în România, cu toate că a crescut vânzările Honda, nu a adus acel boom pe care personal credeam că îl va produce. Poate suntem prea ancoraţi în anumite automatisme sau nu putem accepta atât de uşor un model desenat de designeri extratereştri, obişnuiţi mai mult cu nave spaţiale destinate să transforme ani lumină în luni de vacanţă.

Să exemplific: încercam acum vreo 2 săptămâni să conving un prieten să îşi cumpere Civic în detrimentul a 95% dintre maşinile din clasa medie care costa 20.000 euro, iar el a argumentat că a auzit lucruri mai puţin bune despre calitatea asamblării interioare şi motor. Am lăsat prima obiecţie la o parte, probabil este mai greu să te adaptezi butoanelor şi manetelor venite direct din designul SF, sau volanului fantastic, dar nu am putut înţelege cum cineva poate sa împrăştie asemenea inepţii despre un motor cu adevărat extraordinar cum este cel i-VTEC de pe Civic. Un motor de 1.8 litri cu puterea unuia de 2.0 şi consumul unui motor de 1.6 completat de fiabilitatea specifică Honda este greu de criticat. Dar totuşi îmi imaginez un român sadea ieşit dintr-un 1.9 TDI unde nu a trecut vreodată de 2.000 rpm (că doar nu vrea să strice turbo) cum se urca intr-un Civic pe benzina şi trage rapid concluzia că această maşina nu are sprint sau cuplu, fără să încerce să urce în stratosfera celor 6.300 rpm pe care îi poţi atinge cu un Civic normal de 1.8 si care te fac sa crezi, măcar pentru câteva clipe că eşti într-un Type R. Vrooom.

Poate ca acesta ar trebui sa fie sloganul celor de la Honda: Vrooom vroom, aproape de Zoom Zoom-ul colegilor de la Mazda, însă ei au ales „puterea viselor”. Această sintagmă are la bază centrul specializat Honda unde de câţiva ani exista un nou program, numit chiar astfel “Puterea viselor”. Prin acesta ei monitorizează visele designerilor şi ale mecanicilor, si selectează ce e mai bun pentru a inventa un nou supercar (Civic)…glumesc. În acest caz, probabil, ar fi trecut la o altă industrie… 

Nu este vorba despre vise de noapte ci despre vise cu ochii larg deschişi. Frumuseţea noilor modele Honda pur şi simplu nu poate fi trecută cu vederea, iar Civic-ul hatchback este cel mai reuşit model din acest punct de vedere.

Lecţia de istorie. S-a născut in 1972 din părinţi japonezi plini de dorinţa de a cuceri lumea cu modelul lor din clasa medie. In America modelul deţine locul doi în ierarhia modelelor cu cel mai longeviv nume, după Toyota Corolla, lansată în 1968. Nimic extraterestru la primul model, poate doar oglinzile retrovizoare amplasate pe aripile maşinii ce aduceau cu nişte antene. Primul model avea 1200 cmc si o putere de 50 CP. De la primul model au trecut 26 de ani si Civic a ajuns la cea de-a opta generaţie. Deşi între primul model şi cel de azi aparent nu există nicio asemănare în afară de nume, celelalte 6 modele care stau între ele sunt cele care leagă prezentul de trecut, succesul de legenda şi mitul de realitate. Toate modelele anterioare de Civic au pregătit parcă drumul pentru acest nou model care duce mai departe moştenirea HONDA.

Lecţia de Ficţiune. Designul exterior al modelului hatch este greu de comparat cu orice alt model de vehicul care se deplasează pe patru roţi cunoscut de om. Aceeaşi impresie continuă şi odată intrat în habitaclu, aceea de navetă spaţială umanizata cât mai mult posibil. Nu este o navetă (maşină) care poate fi pilotată (condusă) de oricine, daca eşti slab de înger vei confunda de la volanul ei pietonii cu klingonienii şi celelalte maşini cu posibili inamici, butoanele de pe volan iţi vor cere să trimiţi raze laser de jur împrejur. La volanul noului CIVIC imaginaţia aproape că nu are limite, la fel ca turometrul. Felul în care totul pare să se învârtă în jurul şoferului, felul în care scaunul, volanul, schimbătorul şi bordul par a fi sculptate din acelaşi material, face condusul Civicului o plăcere greu de egalat.

Lecţia de putere. Cel mai puternic drog pentru un om ajuns la o anumita maturitate este puterea. Dorinţa de putere a acestuia a fost dezbătută în sute de cărţi de marii filosofi ai lumii, şi toţi au ajuns la concluzia că omul este însetat de putere, dar şi că, odată obţinut un anumit obiectiv, acesta îşi pierde din valoarea sa iniţială. De aceea cei de la Honda doresc să ofere puterea viselor în detrimentul cailor putere. Construirea în serie a unei maşini ce pare venită din viitor şi pe care mulţi ar fi visat-o doar, e o demonstraţie de putere în sine. Desigur nici motoarele de pe Civic nu sunt deloc mai prejos decât designul maşinii de exemplu. Am testat nu demult un model Civic de 1.8 benzina şi am luat un prieten cu mine la acest drive test, iar impresia pe care i-a lăsat-o Civic-ul a fost aceea de SUV sau „jeep” aşa cum s-a exprimat el. Cu siguranţă el nu se gândea la ruliul pe care îl poţi simţi într-o maşină de teren ci senzaţia de siguranţă şi de echilibru pe care i-a dat-o maşina l-a făcut să afirme acest lucru.   

Lecţia de japoneză. Eroul japonez din filmul „Heroes” cu numele predestinat de Hiro, în momentul în care înşela la jocul de cărţi oprind timpul în loc şi schimbând cărţile jucătorilor are următoarea replică: „japonezii sunt foarte norocoşi”. In cazul Civic-ului situaţia pare să fie identică, un japonez care poate sfida timpul şi spaţiul a călătorit în viitor şi a adus schiţele ultimului Civic pe masa celor de la Honda. Într-adevăr japonezii sunt foarte norocoşi, dar o data cu ei şi noi pentru că avem privilegiul de a fi contemporani cu aceasta creaţie futuristă. Arigato gozaimas!

Honda Civic nu pretinde să fie plăcută sau înţeleasă de toţi, este potrivita pentru un anumit target, iar cei care o plac îşi dau seama de acest lucru imediat. Este tipul de maşină care va fi cumpărată sau dorită de cei care îşi dau seama în ce an s-a turnat un film după maşinile care apar în acesta. Cât despre Civic, acesta poate să rămână în la fel cel puţin 10 ani fără să fie depăşită de concurenţă sau fără ca fanii Honda să se plictisească de felul în care arată şi merge această maşină. Într-o epocă în care aproape toate lucrurile îşi pierd strălucirea într-un timp scurt şi adesea la 6 luni de la apariţie unele modela au deja proiectat un prototip al următorului model, designerii de Honda Civic pot lua o vacanţă de câţiva ani sau pot proiecta în continuare alte navete spaţiale sau roboţi la care se pricep cu siguranţă foarte bine. Noi ne întoarcem  la lucru, datorită lor putem să ajungem acolo şi cu OZN-ul de serviciu.

Singura poveste cu Happy End

Ieri a apărut alături de Gazeta Sporturilor, cartea SuperSteaua, scrisă de Andrei Vochin. Am început să o citesc, şi am realizat destul de devreme în cadrul lecturii, de ce este Steaua cea mai iubită echipă din România şi de ce este povestea acestei mari echipe una deosebită, specială, unică. 

Pentru că este singura poveste cu Happy End din fotbalul românesc, nicio altă aventură internaţională nu s-a soldat cu câştigarea unui trofeu, la cel mai înalt nivel. De fiecare dată apărea sau apare câte un "DAR" acest cuvânt pe care mulţi dintre noi îl urâm pentru că aduce veşti proaste, lipseşte din cartea scrisă de Andrei Vochin, şi lipseşte şi din istoria marii echipe a Stelei din 1986, e singura competiţie care s-a terminat cu trofeul în braţele românilor, şi nu orice trofeu, dar chiar cel mai râvnit la nivel de club în Europa, şi aş zice şi în întreaga lume: Cupa Campionilor Europeni (aka Uefa Champions League). Restul poveştii şi cum a ajuns Duckhadam  să apere  4 penalty-uri la Sevilla, vă invit să le citiţi în cartea lui Vochin.

p.s. - Pentru ca sfârşitul poveştii să fie mai mult decât "happy" Steaua câştigă în 1987 şi Super Cupa Europei, meciul în care s-a născut cel mai mare fotbalist român, regele Gheorghe Hagi. 

FCB and REM

Cele şase iniţiale de mai sus sunt întruchiparea celei mai bune echipe din lume în acest moment la fotbal: FC Barcelona. Echipa formată în 1899 la iniţiativa unui grup de prieteni dintr-un liceu catalan. Fotbalul practicat de Messi si compania este unul unic prin stil şi tehnicitate. Nicio altă echipă nu reuşeşte şi nici măcar nu îşi propune să facă ceea ce realizează acest dream-team în fiecare meci. Pentru mine este cea mai mare delectare să privesc un meci în care o întreagă echipă gândeşte ca un tot unitar, şi acţioneză ca atare. Principiul de bază este acela că nimic nu este întâmplător în jocul Barcelonei, nicio minge nu este aruncată la "bătaie", ci fiecare acţiune este filtrată prin raţiune. Numărul 8 din echipă, Andres INIESTA, este numit de fani, "El Celebro", celălalt mijlocaş central, Xavi a fost ales cel mai bun jucător al Europeanului din 2008, iar Messi este văzut de toată lumea drept cel mai bun jucător din lume. Eto o are 21 de goluri în 21 de meciuri în campionat, şi lista superlativelor ar putea continua. 

FCBarcelona a început să îmi placă în 2005, când aici s-a transferat Deco, proaspăt câştigător al Champions League cu FC Porto, antrenată pe atunci de celebrul Jose Mourinho. Am început să urmăresc meciurile lor tot mai des, fascinat de celebrul lor joc de pase, de spectaculozitatea şi golurile fenomenale marcate de această echipă. Deşi Deco rămâne jucătorul meu preferat şi acum, Ronaldinho nu are cum să nu aibă un loc central în această istorie. Timp de aproape 3 ani, 2005-2006 si începutul lui 2007, a fost indiscutabil cel mai bun jucător din lume. Genialitatea sa, fotbalul cu zâmbetul pe buze şi vitalitatea de care dădea dovadă sunt inegalabile. Din această perspectivă poate deja intra în grupul celor mai buni fotbalişti din istorie alături de Pele şi Maradona. Cu el Barca a castigat iar Chapions League, după 12 ani, şi a luat fără drept de apel 2 titluri consecutive. Din motive obscure jocul lui a slăbit, şi acum este în cimitirul elefanţilor la AC Milan. Rămân memorabile golurile cu Chelsea pe Standford Bridge sau cele cu AC MILAN, Vilalreal, sau ovatiile primite pe Santiago Bernabeu. 

Acum însă, revenind la prezent, un nou număr 10 s-a ridicat, LIONEL MESSI, practic un al doilea Maradona, după 20 de ani. A marcat la fel de magic ca Maradona 2 goluri, unul cu dribling de la centrul terenului (meci de cupă cu Betis) şi unul cu mâna (cu Atletico Madrid cred) şi asta spune totul. Anul acesta are deja 25 de goluri în toate competiţiile!! Este genial şi are numai 21 de ani. Iar Eto o este anul acesta fenomenal având o medie de un gol pe meci în campionat, iar Henry joacă mult mai bine decât anul trecut. Nu pot să nu remarc modul în care Pep Guardiola a înviat echipa, care scăzuse mult la finalul lui 2007 şi începutul lui 2008. Acum este cea mai prolifică (de departe) din Europa şi având practic campionatul deja acontat, sper numai să câştige iar şi Champions League. 

Pentru că Barcelona este MES QUE UN CLUB. 

VISCA EL BARCA!!

Keeping things rolling

Aşa cum zicea odinioară un filosof, mai bine nu facem nimic, decât să facem mai multe lucruri pe jumătate. Aşa că dacă nu am avut de lucru decât să îmi fac un blog, trebuie cel puţin pentru o vreme să am entuziasmul începătorului şi să scriu cât mai des. Nu ştiu dacă lipsa de entuziasm trebuie să mă îngrijoreze, dar probabil nici extazul la orice pas nu este recomandabil. 

Zilele astea nu este nimic deosebit care să îmi atragă atenţia. Sunt prins până peste cap cu lucrul şi ultimele 3 examene din sesiunea de la master şi mă tratez cu red-bull şi "big bang theory".  Mă simt prins între o Toshiba si un Dell, ca între două ecrane care îmi reglează pulsul inimii şi fără de care aş fi mort, care mă ţin în viaţă în mod artificial, şi atunci realizez că ar trebui să mă desprind de aceste monitoare pentru o vreme ca să trăiesc în adevăratul sens al cuvântului. Dar dependenţa este greu tratabilă, şi chiar faptul că scriu aceste rânduri acum este dovada vie a legăturii pe care o am cu un birou care să aibă pe el neapărat un lap-top. Nu stiu exact cum as rezista o săptămână neconectat la internet, neconectat la aceste aparate. aş intra într-un sevraj tehnologic, la fel ca o elevă din NY căreia îi este luat telefonul în timpul orelor (vezi Gossip Girl, s02 e17). Cu toate acestea îmi doresc o eliberare din conectarea aceasta 24/7 chiar şi pentru a reveni on-line şi mai ahtiat după cunoaşterea oferită de filosoful secolului XXI: Google Motorul şi Filosoful.  

Vamos RAFA!

         Azi mi-a fost dat sa vad o noua victorie la un turneu de mare slem a lui Rafael Nadal. Este prima sa victorie pe teren rapid, si prin ea intra in istorie ca fiind printre putinii jucatori care castiga turnee de mare slem pe toate cele trei suprafete: zgura, iarba si rapid. Cu acest trofeu il depaseste pe Federer care nu are in vitrina Rolland Garros-ul si in cazul in care Nadal va fi sanatos, nici nu va castiga vreodata in Paris. Rafa a crescut sub ochii mei si ai tuturor fanilor lui in ultimii ani, cand castiga primul sau turneu la Paris, in fata lui Federer toata lumea vedea un nou pusti minune, dar intre timp a devenit unul dintre cei mai mari jucatori pe care i-a dat tenisul. Pentru mine este al doile idol in tenis dupa Pete Sampras. Desi ca stil de joc este total diferit (cunoscatorii stiu ca Pete practica serviciu/voleu si avea un smash necrutator - in timp ce Nadal joaca de pe fundul terenului cu doua forehand-uri, cum a remarcat chiar Federer). Concentrarea lui pe teren, faptul ca da tot ce are si intensitatea cu care traieste fiecare moment al meciurilor il face unic. Si azi ca si in alte finale s-a daruit la fiecare punct si a alergat si a strigat pentru fiecare minge si ghem, a strans din dinti si a gasit lovituri castigatoare din pozitii imposibile. Azi la finalul meciului avea per total un punct in minus fata de Federer 143 la 144 *cred, dar tocmai faptul ca in aceasta circumstanta a castigat meciul il face mai admirabil. Este a patra finala pe care o urmaresc si o castiga: 2 Rolland Garros, 1 Wimbldon si 1 Australian Open. L-am vazut pierzand 1 finala la Wimbledon. A mai pierdut una si a mai castigat 2 finale la Paris. Acum ii mai lipseste o victorie la US Open, intre 31 august si 13 septembrie, cu putin noroc o va castiga si pe asta si cu putin noroc voi putea sa ii vad macar un meci din Madisson Square Garden, daca voi fi in SUA la vara. Pana atunci urmeaza Paris si Londra. 

Vamos RAFA!!!

p.s. - se poate paria pe cate victorii de mare slem va avea Rafa in 2009, eu zic 4.