CUVÂNTUL

Lumină obscură sau întuneric luminos, 

Ultimul strop de apă din pahar s-a stors 

Şi totul rămâne mat, imaculat, 

Oglindă lucitoare-n întunericul plat.   

Doar un moment, o clipă efemeră, 

Dorită, visată, sperată perenă, 

Hrănită de vibraţii ce o lungesc 

Se termină crud dar totuşi firesc   

Nimic, nicăieri, nici timp nici loc, 

Nici apă nici, nici soare, nici ploaie, nici foc, 

Sub nici o cupolă nici un pământ, 

Lângă nici un copac flori nu mai sunt.   

Universul e plin şi gol deodată, 

Viaţa şi moartea trăiesc laolaltă. 

Singurătate hrănită din proprie fiinţă, 

Libertate cuprinsă de-a ei neputinţă.   

Rămâne Cuvântul, dar nu se aude 

El nici nu se vede şi nici nu se simte, 

Cuvântu-i gândire, gândirea e spirit, 

Iar ea se înlţă neoprit, infinit.   

Bariere el n-a avut nicicând, 

Pe-al terrei labirint liber rămânând; 

Se înalţă acum căci e liber, zburând, 

Cuvântu-i Univers, Universu-i CUVÂNT.